E interesant, dar parfumul meu favorit nu e nici Burberry, nici Armani, nici Escape a lui Calvin Klein, ci aroma aluatului proaspăt dospit. Probabil că o amintire veche și o stare de bine s-au cuibărit în mintea mea și revin la viață ori de câte ori – așa ca în „povestea” lui Proust – simt în nări mirosul aluatului necopt.

Pâinea are o importanţă covârşitoare în cultura neamului românesc. E un simbol. De bogăţie. Pentru că mult…prea mult timp neamul aşezat între hotarele României noastre de azi nu şi-a permis să-şi dospească propria pâine albă. A făcut-o, e adevărat, dar grâul pleca – de cele mai multe ori – spre dările pe care le avea de plătit. Aşa a luat naştere mămăliga…

pâinea însă….e magică. Şi îmi amintesc cu drag de bunica şi de covata ei din lemn în care frământa aluatul acela lipicios şi frumos mirositor care se transforma, apoi, în pâini rumene uriaşe, în plăcinte cu varză şi cu ceapă, care în micul sat din Transilvania se numesc „lichie” . Poate de aceea ori de câte ori îmi împletesc degetele în minunea aceea cu apă, sare şi „plămădele” (drojdie) parcă o văd pe ea. Pe bunica Paraschiva, care mă mai bântuie într-o amintire: sezâd pe un scăunel scund, din lemn, cu trei picioare, îşi desface de sub năframă cozile împletite şi le piaptănă. Iar părul ei acum alb, cândva blond, i se întinde în cascade până dincolo de linia brâului.

Bunica mea blondă cu ochi albaştri nu mai e. S-a dus într-o altă lume. Dar amintirea ei frumoasă a rămas cu mine. Şi îmi bate la uşă ori de câte ori aluatul pe care îl pregătesc cu multă dragoste creşte cuminte, în bolul lui, la căldură.

La fel s-a întâmplat, de altfel, şi azi dimineaţă, când, pâinea cea veche s-a transformat în cuptorul meu în lipii presărate cu sare neagră şi oregano, seminţe şi brânză, brânză simplă şi – mai exotic – cu garam masala, pentru un gust interesant, neobişnuit, care a pişcat puţin la limbă.