„Trăieşti prea mult în interiorul tău”, mi-a spus cineva cu foarte mult timp în urmă. Pe atunci nu ştiam la ce se referă. Acum, însă, misterul a fost clarificat. În mintea mea se succed cu iuţeala luminii o sumedenie de gânduri, care mai de care mai interesante, chiar fabuloase uneori, care reuşesc să mă ţină captivă acolo. Mi se întâmplă uneori să fiu atât de prinsă în gânduri încât să nu aud şi să nu văd nimic în jurul meu. Ca şi când aş avea la îndemână o încăpere numai şi numai pentru mine. Un loc magic în care se întâmplă, cu ajutorul imaginaţiei, lucruri minunate. Numai pentru mine. Şi la comanda mea.

Gândurile despre mâncare au, şi ele, o parte importantă în ecuaţie, multe dintre ele fiind declanşate de un condiment, o farfurie cu o formă mai interesantă, de un loc de pe pământul ăsta pe care mi-ar plăcea mult să-l văd. Ori de câte ori mă trezesc gândindu-mă la Asia, de exemplu – un continent pe care îmi doresc cu ardoare  să-l gust şi să-l experimentez – mă trezesc cu poftă de gătit ceva asiatic. Şi asta fac. Plonjez cu inima deschisă, dimpreună cu toate simţurile, într-un univers nou. Asiatic. Luându-i pe toţi cei din jurul meu – care-mi gustă mâncarea – în călătorie, alături de mine.

Mâncarea şi gătitul sunt, din acest punct de vedere, cea mai simplă cale de a călători. De a descoperi şi cunoaşte alte şi alte culturi. Fără a pleca de acasă. Şi sunt cât se poate de conştientă că atunci când voi ajunge în acele locuri la care visez (pentru că voi ajunge), voi şti puţin mai mult despre oamenii de acolo. Despre cultura lor. Pentru că înainte de a găti şi gusta un fel de mâncare etnic mă documentez temeinic. Pentru a face experienţa oferită de mâncare cât mai autentică.

Asia e doar o parte a poveştii, un vis vechi, cu gust bun şi proaspăt, şi cu vin fiind Toscana. Călătorind cu ochii minţii (deocamdată) pe dealurile verzi, încărcate de măslini ale Toscanei, bătând străduţele pietruite ale satelor regiunii, am ajuns la pastele gătite în casă.

Mi-am dorit de mult. De foarte mult timp. O maşină de făcut paste, aşa că atunci când, în sfârşit a ajuns în posesia mea am realizat cât de diferite sunt ele. De orice paste din comerţ. Nu-mi pot da seama de ce sau ce le face atât de speciale, pentru că ele nu sunt alcătuite decât din ou, făină şi, eventual, foarte, foarte puţină apă, însă rezultatul este fabulos. Mind blowing. Aşa cum îmi place mie să fie mâncarea.

PS. Pentru a fierbe pastele, n-ar fi rău să ascultăm sfatul italienilor: apa pentru paste să fie sărată precum Mediterana. Ce frumos, nu-i aşa?