Răii de carbohidraţi (şi şi mai răul zahăr), sarea, monoglutamatul (care ne minte creierul că degustă ceva nemaipomenit) sunt unele dintre elementele care stau la baza mâncării de confort. „Comfort food” după cum i se spune în limba lui Shakespeare, nu e încărcată întotdeauna cu porcării – cum e cazul chips-urilor, crănţănelelor cu sare, caşcaval, paprika şi arome, a gogoşilor (mmmmmm), îngheţaaatei şi aşa mai departe – ci şi cu aduceri aminte.
„Comfort food” reprezintă şi memoria copilăriei, a bunicii şi căsuţei în care ai crescut, oglindite, toate, într-o lingură de supă de pui cu tăiţei, a păsărelelor din aluat de pâine prăjite în ulei încins şi pudrate cu zahăr, a clătitelor cu dulceaţă de caise ori a tocăniţei de pui cu găluşte.
Multe sunt mâncărurile copilăriei şi tinereţii veşnice, care se vor ascunde până la adâncile bătrâneţi în farfuriile cu mazăre şi pui, a prăjiturilor de casă sau mămăligii cu brânză, smântână şi „păpăradă” (după cum îi spune omletei pe la noi) sau a cartofilor prăjiţi „săraţi” cu vegeta.
Plină de calorii şi de sentimente de vinovăţie se poate dovedi mâncarea asta. Dar cui îi pasă aşa de mult de asta în momentele în care într-o zi mohorâtă priveşti cu încântare la o farfurie adâncă în care se lăfăie în voie nişte mazăre cu pui şi chorizo, pe care o mănânci cu pâine înmuiată în lapte şi ou, prăjită, apoi, până la epuizare.
No comments yet.